Deci 113 este un număr de telefon de urgenţă pentru persoanele cu dizabilităţi. Până aici, o idee foarte bună. Şi ei sunt oameni şi au dreptul să sune la ambulanţă, pompieri, etc, etc. Dar cum se foloseşte? Ei bine, aici e partea amuzantă. Prima dată, suni la 112, acolo unde operatorul nu vorbeşte cu tine, pentru că îi apare pe ecran că eşti persoană cu dizabilităţi, pentru că eşti înregistrat într-o bază de date. Operatorul respectiv îţi închide telefonul, după care primeşti SMS să trimiţi urgenţa şi datele tale prin SMS la 113. Timp în care casa îţi arde, câinele se stinge de la prea mult Chappie’s şi tu stai să dai SMS-uri.
Hai măă… Am şi eu prieteni cu dizabilităţi şi pot spune că sunt mai puternici decât oricare dintre noi, ăştia normalii, cu două mâini, două picioare, cu urechi bune şi cu ochi perfecţi. Sau uşor miopi! Şi nu cred eu că ei stau să dea SMS la 113 în caz de urgenţă. Of, statul ăsta. Te omoară cu zile…
Oamenii ăştia au nevoie de rampe de acces în magazine ca la carte, nu făcute în bătaie de joc, doar pentru că scrie în lege că sunt obligatorii. Au nevoie de mijloace de transport care să le permită să urce în ele fără ca şoferul să se dea jos de pe scaunul său, să vină să tragă o bucată de tablă şi să îi împingă. Asta când are chef. Au nevoie de mai mult respect din partea noastră, a celor care îi privim ca pe nişte bolnavi terminali, pentru care nu mai există viitor. Şi de un sistem social care să nu îi controleze an de an să vadă dacă şi-au pierdut dizabilitatea. „Alo, anul ăsta mai sunteţi invalid sau jucaţi fotbal?”…
Anunțuri