Despre bătaie e vorba, în caz că nu v-aţi prins deja. Vreau să se înţeleagă din start că nu sunt de acord cu părinţii care îşi bat copiii până îi învineţesc sau până le dă sângele şi, de asemenea, nici cu cei care cred că doar prin bătaie se face educaţie. Dar,  tot văd postările despre familia Bodnariu din Norvegia, căreia statul i-a luat copiii şi acum nu îi mai dă înapoi, că cică i-ar fi bătut, aşa că ce, eu sunt mai fraier? Să scriu şi eu ceva pe subiect, doar doar m-o citi şi pe mine cineva!

Mă, părinţii care îşi bat copiii sunt nişte dobitoci, asta e clar. Mă refer la bătaie din aia, cu cureaua, cu coada de la mop, cu capul de pereţi, în plină stradă, eventual şi cu cât mai multe semne. De vreo cinci ori pe săptămână, dacă se poate! Restul nu, căci hai să fim serioşi! Noi, ăştia născuţi înainte de ’95, nu am mai luat câte o palmă peste ochi sau peste ceafă de la mama, tata sau bunica? Ba da, am luat-o. Şi nici nu ne-am plâns la Protecţia Copilului, nici nu am ajuns nişte dezaxaţi, porniţi să batem toate femeile blonde doar pentru că mama era blondă şi ne articula când făceam prostii. Eu recunosc, am luat bătaie şi cu palma, şi cu rigla (de la educatoarele de la grădiniţă. Iar aia nu era riglă, era ditamai bucata de lemn, că astea de plastic nu prea existau prin ’94) şi cu furtunul de la maşina de spălat. Şi mereu pentru că făceam prostii, nu pentru că eram eu cel mai cuminte şi restul nişte tâmpiţi. Educatoarea m-a bătut pentru că nu voiam să dorm după-amiaza la cămin, voiam să mă joc şi nu îi lăsam nici pe ceilalţi să doarmă. Nici acum nu dorm după-amiaza, dar atunci am adormit ultimul şi, când m-am trezit eu, nu mai era nici naiba în clasă. Plecaseră toţi acasă, aşa de profund îmi fusese somnul! Tata m-a bătut ultima dată când aveam cinci ani, cu palma la fund. Eram la un chef, ziua cuiva din familie, şi eu voiam să zdrăngăn la chitară. Mai rău e că prinsesem tupeu de la o gură de vişinată, şi nu mai lăsam pe nimeni să zdrăngăne, voiam doar eu! Ce pana mea, doar nu eram prost să dau şi la alţii! Şi na, bătaie şi somn. Că între oamenii mari la vârsta aia nu aveam eu ce să caut, că ei mai scăpau câte o înjurătură, fumau, etc. Şi bani de bonă nu erau!

Mama a fost cea care mi-a administrat-o pe aia mai cruntă: cu furtunul de la Albalux. Şi cine e născut în generaţia mea şi nu ştie ce e ăla, apăi ori a fost prea cuminte, ori nu a avut copilărie. Ştiind că mama scăpa de la muncă la 13,00, m-am dus la un coleg prin clasa a IIIa să ne jucăm pe jocul lui pe televizor. La vremea aia nu aveam calculatoare, ca să ne jucăm în reţea, aşa că Super Mario şi Mortal Kombat ni se păreau cele mai şmechere jocuri inventate. Ce naiba, ne jucam Tetris de ziceai că depinde viaţa noastră de asta! Numai că, ce să vezi, mama a scăpat mai devreme în ziua aia (asta a fost mâna lui Dumnezeu) şi nu m-a găsit acasă. Panică, panică, pentru început. Dar când am venit eu acasă, teafăr, nevătămat, şi murdar, că deh, era iarnă şi ne mai şi bulgărisem un pic, dă-i bătaie. Ţin minte şi acum cum stăteam cu fundul lipit de şifonier, doar doar să nu mă prindă. Şi în altă parte nici nu dădea, că nu era nebună! Era doar nervoasă. Şi am învăţat apoi să îi spun pe unde mă duc, cu cine şi, eventual, cât stau.

Apoi şi-au dat seama că bătaia nu e cea mai bună soluţie întotdeauna, mai ales la nervi, aşa că au trecut la cea mai puternică armă a copilăriei mele: pedeapsa. Şi să îmi trag palme de nu preferam bătaia. Măcar de aia scăpam repede şi apoi mă puteam întoarce la joacă. Dar cu pedeapsa nu era de glumă. Nu tu televizor, nu tu Mortal Kombat, nu tu ieşit afară. Doar lecţii, fir-ar mama lor. Vezi, mamă, de asta mi-a plăcut şcoala aşa de mult, de am stat până la 25 de ani în ea!

Bătaie am luat şi de la băieţii de prin cartier sau de pe la şcoală, pe alocuri am mai şi dat. Doar nu eram sac de box, să stau să primesc. Deşi, în generală cam aşa s-a întâmplat! Abia printr-a noua m-am înălţat şi nu se mai lua lumea de mine. Chestia e că am ajuns destul de bine. Suficient de responsabil, mereu dornic să aflu lucruri noi şi fără teamă de lume. Chiar dacă am luat bătaie. Nu sunt nici psihopat, nici sociopat, nici nimic. Aşa că, dragi părinţi ai noii generaţii, cu riscul să îmi umpleţi frigiderul cu carne (nu e nevoie, dar mama mi-a zis să nu refuz niciodată ce mi se oferă, excepţie făcând bomboanele de la străini), nu vă mai cocoloşiţi atât copiii. Dacă îi spui copilului să nu bage degetele în priză de 30 de ori şi el tot face, mai dă-i şi un capac, că o să fie exact ca patrupedul lui Pavlov. O să asocieze degetele în priză cu capacul peste ceafă, şi nu o să mai facă. Sau poţi să îl pedepseşti, luându-i ce îi place mai mult. Că dacă nu îi faci nimic, fii sigur că respectul lui pentru tine se va reduce la „dă-i încolo de proşti, fac ce vreau din ei. Plâng un pic şi gata, hop ciocolata”. Sau Iphone-ul acum, că ăsta e la modă.

Ai altă părere decât mine? O aştept într-un comentariu. Dacă te face să te simţi bine, înjură-mă. Dacă o să îţi aprob comentariul, asta nu ştiu. Dar tu dă-i înainte!

Anunțuri