Vechi legende spun că Dumnezeu a împărțit omul în 2 jumătăți. Bărbatul și femeia. Iar, de atunci, fiecare se naște cu dorința subconștientă de a-și căuta jumătatea. De a fi întreg, iarăși. Atât în viața aceasta, cât și în cealaltă. Însă, în timp, s-a pierdut această credință. Ne naștem și suntem obișnuiți să nu ne îndepărtăm prea tare de cuib. Suntem îndoctrinați cu ideea că jumătatea noastră se află, cu siguranță, undeva în imediata apropiere, în câmpul nostru vizual.  Dar chiar așa să fie?

Așa cum soarele și luna, două jumătăți ale unui cuplu dezbinat de zei cu multe ere în urma, doar se întrevăd la apus și răsărit, așa și noi, oamenii, avem o singură șansă să ne găsim jumătatea. Indiferent de distanța la care ne aflăm. Cine a spus că doi oameni aflați la sute de kilometri unul de celălalt nu își pot uni destinele? Cine trasează regulile dragostei în viață? Cine a zis că distanța dintre doi oameni se măsoară în kilometri a greșit. Îmi place să cred că nu depărtarea fizică înstrăinează două suflete, ci gândurile și toate care se rostesc sau nu se rostesc undeva la mijloc, între punctul A și B. Distanța dintre oameni nu se măsoară în mile. Nici în pași sau rotații pe minut. Nu o măsoară bordurile bicolore de pe marginea autrostrăzii, nici șinele de tren, nici bornele prăfuite pe care scrie mare ”Bine ați venit” și nici panourile de tablă care-ți urează ”Drum bun!” Distanța dintre cei care se iubesc nu cunoaște altă unitate de măsură decât…cuvântul.

Nimic nu ne îndepărtează mai mult decât…tăcerea. Niciun meridian și niciun pod n-o poate face mai bine decât ea – cruda și odioasa tăcere. Nu distanța separă inimile, ci indiferența. Cu fiecare ceas în care nu ne vorbim ne îndepărtăm, fără să știm, de omul de lângă noi. Fiecare minut mut ne duce cu câte un pas mai departe de el/ea. De câte ori nu ai avut pe cineva aproape, atât de aproape încât să-i auzi respirația, și totuși îl/o simțeai la continente distanță de inima ta? Asta pentru că distanța dintre oameni se măsoară în sentimente, în bătăi de inimă, în mișcări ezitante de mâini și degete, în pauzele mute din timpul dialogului când, în locul tău, vorbește inima. Și chiar dacă avem sentimentul că între noi și cei plecați departe sunt încă atâtea destinații necunoscute, cu adevărat acolo undeva, la mijlocul distanței, se dezlănțuie o furtună ce dictează pasiuni reînnoite, calități redescoperite, intensitatea cu care simțim ceea ce ni se întâmplă și, în general, lucrurile pe care le asociem cel mai mult cu ideea de a trăi. Încearcă, măcar o dată, să-ți aduci omul iubit mai aproape cu gândul.

3b61c79c70205173

Iubim? De multe ori, așa spunem. Spunem “te iubesc” până când devine obișnuință, apoi ne plângem că dragostea dispare. Dar știm noi, oare, ce este dragostea? Adică, dragostea adevărată. Pentru că ce simțim noi nu este nici pe departe dragoste adevărată. Simțim atracție chimică, simțim atașament, simțim o stare de bine atunci când ne aflam în preajma unei persoane. iar acest lucru ne face să credem că iubim acea persoană. Dar dragostea este veșnică, iar relațiile dintre oameni nu sunt. Fiind muritori, efemeri, până și dragostea devine efemeră. Ne naștem, trăim, simțim că iubim, și apoi murim. Iar dacă renaștem, poate nu mai iubim aceeași persoană. Până și preotul, în ceremonia de nuntă, spune : “Până când moartea vă va despărți!”. Deci dragostea veșnică nu există. De altfel, nici nu vom ști vreodată ce este dragostea. Sau veșnicia. Suntem mult prea limitați pentru a înțelege astfel de lucruri mărețe.

Dacă nu pentru iubire, atunci pentru ce trăim? În fuga lor prin viață, oamenii caută întotdeauna un lucru: iubirea. Unii iubesc și nu sunt iubiți inapoi, alții sunt iubiți dar nu pot dărui aceeași dragoste, iar alții, cei mai fericiți, iubesc și sunt iubiți în egală măsură. Dragostea e singurul sentiment care te ridică și te coboară, care te face să te simți stăpânul lumii sau un nimeni. Și da, ea doare. Atunci când nu e reciprocă, doare și te macină puțin câte puțin. Și nu contează cât de mult ai fost rănit, cât de mult te-a durut. Continui să crezi și să speri. Chiar și persoanele care susțin că nu mai cred în iubire pentru că au fost dezamăgite de “n” ori, în adâncul sufletului, continuă să spere că într-o zi, le va ieși și lor în cale persoana care să le contrazică. Dar nu vor recunoaște asta. Niciodată. Pentru că nu vor să fie privite ca fiind slabe. Dar asta e o minciună… a iubi și a continua să crezi în iubire cu toate că ea te-a rănit de nenumărate ori nu înseamnă slăbiciune. înseamnă putere. înseamnă speranță. Și nu ar trebui să ne fie niciodată rușine că sperăm și visăm.

Sursă Foto: http://pentrusuflet.files.wordpress.com

Sursă Inspirație: Psihologul de Serviciu

Anunțuri