De foarte multe ori, m-am întrebat dacă mai există și o altă lume, în afara celei pe care o percepem. O lume pe care ochii noștri nu sunt capabili să o vadă. De câte ori nu am văzut, mergând pe stradă, un câine sau o pisică ce se uitau într-un punct fix? De câte ori  nu am văzut animale mârăind la spații aparent goale?

O vorbă veche spune că e mai bine să nu răscolești astfel de lucruri, pentru că s-ar putea să trezești lucruri care trebuie să rămână adormite. Dar, curiozitatea este cea care împinge concepțiile vechi la o parte. O astfel de lume există. Iar cea mai elocventă dovadă este experiența lui Bogdan Petriceicu Hașdeu, unul dintre renumiții cărturari ai neamului românesc. Pentru cei care nu știu povestea, o să încep cu începutul.

Bogdan Petriceicu Hașdeu a avut o fiică, Iulia, iar aceasta a fost copilul minune al secolului XIX în România. La 2 ani citea, la aproape 4 ani scria, la 11 ani terminase liceul, iar la 16 ani fusese admisă la Sorbona, celebra universitate franceză. Din nefericire pentru ea, pentru tatăl ei, dar și pentru neamul românesc, geniul ei nu a apucat să înflorească. La vârsta de 17 ani, Iulia Hașdeu a fost diagnosticată cu tuberculoză, boală care la acea vreme era netratabilă.

„După moartea fiicei mele, eu trebuia să mă împușc sau să înnebunesc, una din două. Dar puteam, oare, să înnebunesc eu, când citeam zi și noapte numai scrierile ei, în care o angelică îmi vorbea despre credință și speranță? Puteam oare să înnebunesc, când corpul ei zăcând în groapă, spiritul ei mai viu ca oricând era necontenit în mine?”, scria Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Însă el a ales o altă variantă. A renuntat la visele lui, de a scrie un dicționar etimologic român, primul astfel de dicționar, și a făcut eforturi să intre în contact cu spiritul fiicei sale. Povestea spune că, într-una din seri, a reușit să intre în contact cu fiica sa, și a avut grijă ca toți cei care se vor interesa de viața sa, pe viitor, să știe de acest episod.“Deodată, mâna mea se puse în mișcare fără astâmpăr. Vreo cinci secunde cel mult. Când brațul se opri și creionul căzu dintre degete, mă simții deșteptat dintr-un somn, deși eram sigur că nu adormisem. Aruncai privirea pe hârtie și cetii acolo foarte limpede: <Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire>, Julie Hasdeu”.

Și se pare că, de atunci, Iulia i-ar fi tot vorbit. Iar prin intermediul acestor ședinte de spiritism, dacă le putem spune asa, cărturarul a ridicat un castel, în memoria fiicei sale, spunând că indicațiile le-ar fi primit chiar de la ea. Iar Iulia încă mai cutreieră castelul. Oamenii spun ca în castel se aud voci, pași, iar pianina ce a aparținut fiicei cărturarului începe, în unele nopți, să cânte singură.

Într-o discuție avută acum câteva zile, un amic îmi spunea că o altă lume există. Și e chiar lângă noi. Nu o putem vedea, nu o putem atinge. Dar ea există. Așa cum există și aerul. Chiar dacă nu îl putem vedea, nu îl putem atinge, fără el nu am putea trăi. Lumea spiritelor, spunea amicul meu, ar fi un spațiu de tranzit între o eternitate de pace și o eternitate de chin, așa numitele Rai și Iad. Pentru că, la urma urmei, între orice Ying și Yang există un spațiu neutru, un spațiu de așteptare.

Mulți spun că lucruri precum o lume a spiritelor, oameni care pot vedea spirite și alte asemenea chestiuni nu pot exista. Însă, dacă ele nu există, atunci… de ce te simți privit chiar acum?

Anunțuri