life-lessons-too-late

Oamenii. Ce suntem, noi, oamenii? Să fim, oare, doar ființe de lut, create după chipul și asemănarea unei divinități nevăzute, care nu intervine, deși are atotputernicia de partea sa? Sau doar maimuțe care au căzut din copac, au renunțat la coadă și păr și au început să vorbească?

Ce ne definește? Sigur, suntem oameni pentru că vorbim, iar asta ne face inteligenți. Dar și animalele vorbesc. Nu o fac pe limba noastră, iar asta ne face să le exludem din rândul ființelor inteligente și raționale încă de la început. Mereu avem tendința să respingem orice lucru pe care nu îl înțelegem, sau să ne rezumăm la un sec și concis „Așa a vrut Dumnezeu!”. Dar, dacă am sta și am analiza, animalele vorbesc cel puțin la fel de mult ca noi. Dar pentru a vedea asta, ar trebui să începem să ascultăm. Iar ascultatul e o calitate pe care noi o avem, dar pe care nu o folosim. Ne uităm unii la alții, dăm din cap afirmativ sau negativ, dar de fapt mintea ne stă la cu totul altceva.

Suntem singuri? Încă din copilărie m-a amuzat cât de închisă este mintea oamenilor, atunci când sunt întrebați de existența altor ființe inteligente. Conform lor, doar noi existăm, pentru că doar noi suntem. Cred, cu tărie, că atunci când vom afla că nu suntem singuri, vom cădea, cu zgomot, în apa în care s-a înecat Narcis, îndrăgostit fiind de propria oglindire. Suntem atât de narcisiști și de închiși încât uităm să ne folosim ochii. Îi avem pentru a vedea, dar abia vedem ce e în fața noastră. Și nu pentru că nu putem. Ci pentru că nu vrem.

Iubim? De multe ori, așa spunem. Spunem „te iubesc” până când devine obișnuință, apoi ne plângem că dragostea dispare. Dar știm noi, oare, ce este dragostea? Adică, dragostea adevărată. Pentru că ce simțim noi nu este nici pe departe dragoste adevărată. Simțim atracție chimică, simțim atașament, simțim o stare de bine atunci când ne aflam în preajma unei persoane. iar acest lucru ne face să credem că iubim acea persoană. Dar dragostea este veșnică, iar relațiile dintre oameni nu sunt. Fiind muritori, efemeri, până și dragostea devine efemeră. Ne naștem, trăim, simțim că iubim, și apoi murim. Iar dacă renaștem, poate nu mai iubim aceeași persoană. Până și preotul, în ceremonia de nuntă, spune : „Până când moartea vă va despărți!”. Deci dragostea veșnică nu există. De altfel, nici nu vom ști vreodată ce este dragostea. Sau veșnicia. Suntem mult prea limitați pentru a înțelege astfel de lucruri mărețe.

Și astfel, efemerul este irefutabil !

Sursa Foto: http://www.marcandangel.com

Anunțuri