Ploaia a udat totul . Stropii reci au udat până și cel mai uscat colțișor , trimițănd totul într-o stare generală de mohorâre . Până și eu, un admirator fervent al ploii, cea care de atâtea ori mi-a liniștit gândurile , cea care de atâtea ori mi-a mângâiat obrajii și palmele , cea care de atâtea ori m-a îmbrățișat când am fost singur … Până și eu am intrat cu un picior în această negură rece .

Astăzi nu am mai văzut ploaia ca de obicei . Nu m-a mai mângâiat . Nu mi-a mai vorbit . Nu m-a mai atins . S-a purtat ca un călător care coboară din tren și ignoră toate persoanele de pe peron, încercând să își croiască drum spre ieșire. Un călător pe care nu îl așteaptă nimeni în gară. Un călător obosit de drumul lung, care nu își dorește decât un pat cald și liniște. Așa am simțit ploaia astăzi .

Astăzi nu am mai simțit nici vântul ca de obicei . Vântul care în trecut îmi trecea printre degete, suav , mângâindu-mi simțurile. Vântul care mă lua pe aripile lui și mă purta în altă lume. O lume al cărei stăpân eram eu, o lume înconjurată de liniște. O lume în care totul zâmbea și totul mă făcea să zâmbesc . Vântul care mă ajuta să zâmbesc când eram trist , astăzi m-a biciuit . Cu greu am trecut peste usturimea loviturilor sale . M-a făcut să mă simt ca un fiu al divinității , legat de un  par și pedepsit pentru greșelile comise. Așa am simțit vântul astăzi .

Astăzi, însă, a apărut și soarele. Deși imposibil, ca natură, soarele meu a răsărit în miezul nopții . A fost nevoie doar de câteva secunde pentru ca lumina să îmi invadeze simțurile, să îmi încălzească pielea , să îmi lumineze ochii . A fost de ajuns pentru un zâmbet . Un zâmbet care nu mai pleacă. Dar un zâmbet de care nu mai vreau să mă despart . Acesta e zâmbetul meu ! Un zâmbet care a înflorit în ploaie !

Anunțuri