Jucătorul care a dus rivalitatea cu Federer la proporţii aproape mitice a anunţat că va absenta şi la US Open din cauza tendinitei cu care se luptă de la Wimbledon încoace, simt că a venit momentul să scriu şi de ce îmi place Rafael Nadal.

Nu ştiu dacă pot să mă numesc “fan” al vreunui jucător de tenis în sensul clasic al cuvântului. Nu mă uit la fiecare meci, nu calculez cu emoţie punctele din clasament, nu sunt la curent cu programul detaliat al turneelor pe care le va juca. Sunt mai degrabă un soi de observator, care apreciază diverse lucruri la diverşi jucători. Bineînţeles, am favoriţi, dar gusturile mele sunt eclectice şi câteodată surprinzătoare, chiar şi pentru mine însumi.

Cred de asemenea cu tărie că tot ceea ce ne place (începând cu filme, cărţi, muzică, case, oraşe, şi terminând cu oameni în general şi jucători de tenis în particular), ne place pentru că seamănă pe undeva cu noi. Pentru că reflectă caracteristici pe care le avem şi noi (sau am vrea să le avem). Ne plac lucrurile cu care putem să ne identificăm, care vorbesc acelaşi „limbaj” psihologic şi spiritual ca noi.

În consecinţă, dacă aş putea să aleg orice jucător/jucătoare din toate timpurile şi să joc tenis ca el/ea, aş juca tenis ca Federer sau Graf. Se spune că jocul tenismenilor reflectă temperamentul lor. Lucrurile care-mi plac la jocul (şi temperamentul) celor doi sunt limpezimea loviturilor, minimalismul efortului concentrat, eficienţa, combinaţia de cruzime letală şi graţie. Îmi place atitudinea lor conştiincioasă şi reţinută, fără exteriorizări dramatice. Dar cel mai mult îmi place cum au reuşit să integreze cele două extreme – exteriorul de gheaţă şi miezul de lavă fierbinte care arde mocnit dedesubt. Îmi place acest gen de joc pentru că e cel mai aproape şi de temperamentul meu. E uşor să-mi placă.

Însă acum ceva vreme am citit pe un forum o întrebare care la prima vedere pare puţin neobişnuită: „Dacă viaţa ta ar fi miza meciului, ce jucător ai alege să joace pentru tine?” După ce am început să mă gândesc, mi-am dat seama că această întrebare se referă la mai mult decât preferinţele pentru tenisul sau temperamentul unui jucător sau altul. Pentru că atunci când viaţa ta e în joc, nu vrei neapărat un jucător care să joace frumos sau un jucător al cărui temperament să-ţi placă, ci un jucător care să lupte până la ultima suflare.

Iar dacă ar trebui să aleg un jucător care să joace pentru viaţa mea, nu l-aş alege pe Roger Federer. Şi nici pe Steffi Graf. Realizarea a venit rapid şi surprinzător: l-aş alege pe Rafael Nadal. Da. Poate că Rafael Nadal nu are cel mai fluid şi omogen joc. Poate că nu loveşte cu graţie baletică şi nici nu pare că pluteşte în loc să alerge. Dar Rafael Nadal este posesorul unei calităţi, care în sportul profesionist – unde în sens metaforic trebuie să ucizi ca să nu fii ucis- este cel puţin la fel de importantă ca tehnica loviturilor. Şi această calitate care m-ar face să-mi pun viaţa în mâinile lui Rafael Nadal este refuzul lui sălbatic de a se da bătut.

Aceasta calitate, pe care am observat-o de prima dată când l-am văzut jucând, m-a intrigat mai mult decât „Vamos”-urile, bicepşii, passing-shot-urile din poziţii imposibile sau spinul suprarealist. Acest refuz de a renunţa, indiferent de cine se afla dincolo de fileu. Indiferent de preţul pe care Nadal l-ar fi plătit fizic. Indiferent de ocazie, stadion, suprafaţă, public pro sau contra lui, părerile specialiştilor, şansele de la casele de pariuri. Indiferent. De. Orice. Rafael Nadal. Refuză. Să. Se. Dea. Bătut.

Nu mai ţin minte la câte meciuri m-am minunat, în gând sau cu voce tare: Cum face? Cum? Ce-l animă? De unde-şi trage puterea asta de neoprit de a merge înainte, înainte, înainte? Curajul de a nu se clinti, de a nu da înapoi, chiar şi când e condus, chiar şi când e condus clar, chiar şi când el joacă prost, foarte prost, incredibil de prost şi adversarul joacă bine, mult mai bine, incredibil de bine? Şi aici avem, doamnelor şi domnilor, motivul măreţiei lui Nadal ca jucător de tenis: chiar şi când e dominat de adversar din punct de vedere al jocului, nu se lasă niciodată dominat psihic. Iar ca să câştigi un meci de tenis, nu trebuie neapărat să joci mai bine, ci să-ţi domini psihic adversarul, să-i înfrângi voinţa.

Acest spirit de sacrificiu extrem al lui Nadal e ceea ce face meciurile lui să fie comparate cu tragediile shakespeariene sau cu luptele dintre gladiatori. Ai senzaţia că nu vezi doar un meci de tenis, ci ceva mult mai adânc şi mai greu. Unii sunt înfioraţi şi înălţaţi de intensitatea meciurilor sale, care devin toate o chestiune de viaţă şi de moarte. Alţii sunt copleşiţi de toată drama, sau exasperaţi de lungimea obositoare a punctelor, seturilor, meciului. Depinde de temperament şi ce anume te hrăneşte.


Dar întrebarea rămâne. Ce-l face pe Rafael Nadal să joace de parcă în fiecare meci miza ar fi însăşi viaţa lui? Poate chiar asta. Faptul că miza este însăşi viaţa lui. Viaţa lui de tenisman profesionist, singura viaţa pe care a cunoscut-o până acum. Faptul că Rafael Nadal joacă fiecare punct ca şi cum ar fi ultimul este din cauză că orice punct ar putea foarte bine să fie ultimul. Şi acum ne reîntoarcem la lungul şir de accidentări şi probleme fizice cu care Rafa a trebuit să coabiteze, de la începutul carierei sale.

În 2006, doctorii i-au descoperit o malformaţie congenitală a oaselor labei piciorului. Ca să-şi protejeze piciorul de această anomalie cu care s-a născut, Rafa are nevoie să poarte nişte dispozitive ortopedice pe talpa interioară a adidaşilor. Însă presiunea care ar fi fost distribuită în mod normal asupra labei piciorului, se urcă şi îi afectează tendoanele genunchilor când face efort. Se pare că riscul este acelaşi, indiferent de intensitatea efortului fizic: fie că merge pe stradă sau că joacă tenis la maxim, genunchii lui Rafael Nadal sunt la fel de vulnerabili. Şi atunci, de ce să nu joci la maxim? De ce să nu arunci prudenţa şi calculele pe fereastră şi să loveşti cu abandon fiecare minge? Paradoxal, această vulnerabilitate fizică este lucrul care-l face pe Rafael Nadal aproape imposibil de depăşit psihic. Este foarte greu să învingi un om care nu are nimic de pierdut, şi care joacă fiecare punct ca şi cum ar fi ultimul.

Faptul că fiecare meci ar putea fi ultimul explică poate prudenţa legendară a lui Nadal în declaraţii, modestia lui, refuzul de a se declara favorit, chiar şi în turul 1. Apoi gratitudinea lui, recunoştinţa uimită că a câştigat atât cât a câştigat, că a avut o carieră pe care o numeşte, în engleza lui inimitabilă „anbelivăbăl”. Sau fericirea extatică cu care sărbătoreşte câştigarea fiecărei finale, de parcă ar fi prima. Sau ultima.


Nu ştiu cât o să dureze această recidivă a genunchilor lui Rafa. Au mai fost perioade ca aceasta în trecut, şi au fost urmate de reveniri cu atât mai fulminante (vezi 2010). Angel Ruiz-Cotorro, medicul lui Rafa spunea în 2009, un an negru pentru Nadal din punct de vedere medical şi personal: “Tendinita e greu de tratat. Primul lucru pe care trebuie să-l faci e să reduci inflamaţia şi să te odihneşti. Dar pentru un astfel de atlet, cuvântul “odihnă” nu există“.  Pentru un sportiv ca Nadal, care simte nevoia să concureze şi când merge la pescuit, odihna este probabil un blestem. Rafa: “Încă din 2006 spuneau că nu pot să joc aşa şi să rezist. Şi acum (2010) joc mai bine ca niciodată. M-am săturat să mi se spună că nu pot să continui jucând aşa. În fond, acest joc îmi aduce victoriile, înfrângerile, totul”.

Vă las cu o mică istorie. Una din primele intuiţii pe care Miguel Angel Nadal, fostul mare fotbalist şi unchiul lui Rafa le-a avut în privinţa nepotului său a venit în timpul unui joc de fotbal în care micul Rafael juca împotriva unchilor săi.  În cerc, jucătorii pasau mingea de la unul la celălalt, iar în centru, cineva încerca s-o intercepteze. Nimănui nu-i plăcea să fie în centru, pentru că era greu şi frustrant. “Însă lui îi plăcea! Noi făceam tot felul de manevre complicate ca să-l păcălim şi nu-i dădeam mingea. Dintr-o sută de copii, 99 ar fi început să plângă, descurajaţi. Dar Rafa, nu. El continua să lupte să ajungă la minge.“

Sper ca Rafa Nadal să continue să lupte să ajungă la minge. Pentru că refuzul lui de a se da bătut mă uimeşte şi mă inspiră. Iar dacă, ipotetic, o să fie nevoie ca cineva să joace pentru viaţa mea vreodată, voi sta mai liniştit ştiind că e disponibil.

 

Sursa : Treizecizero.ro

P.S : As dori sa zic că eu am scris acest articol, dar ar fi o minciună. E însă un articol care omagiază cariera unui om puternic, atât fizic cât și psihic, iar acest lucru merită toată lauda . Felicitări autorului și felicitări lui Rafa Nadal pentru o voință de fier !

Anunțuri