Mă întreb cum poți șterge lacrima unui om care plânge în tăcere, în singurătate?

Cum îl poți ține strâns de mână dacă el le-ascunde la spate pe amândouă și nu le întinde către tine?
Mă întreb cum să-l îmbrățișezi dacă sufletul lui s-a închis în temnița durerii și stă acolo în întuneric?
Cum să îi spui vorbe calde dacă el își astupă urechile?
Cum poți trece de zidurile pe care le-a înălțat în juru-i?

Pesemne că sufletul omului tinde să se retragă într-un colțisor întunecat și rece atunci când e lovit puternic de viață, de oameni. Nu mai vrea să asculte, nu mai poate să creadă și începe să respingă.
Știu că trădarea doare, știu că prietenii nu ar trebui să mintă, să înșele, să urască, dar ei o fac oricum.
Știu că oamenii sunt meschini, înșelători, vicleni.
Știu că încrederea se câștigă greu și nu oricine e demn de ea.
Știu viața devine uneori dureroasă, amară.
Dar mai știu că ajutorul poate apărea de unde nu te aștepți și uneori, e bine să lași garda jos și să te prinzi de firul de speranță care atârnă firav deasupra ta.
Plec spre tine, om drag și încăpățânat. Vin cu sufletul meu deschis la tine ca să-l bandajăm împreună pe al tău.
Căci așa cum spuneam acum ceva vreme, o prietenie nu înseamnă un număr de ani petrecuți împreună, ci prezența și sprijinul pe care ești dispus să îl oferi atunci când celălalt are nevoie.
Mă primești?
Dacă nu, eu oricum te aștept…

 

Sursa : Iustina T. ©

Anunțuri