La sugestia cuiva , am găsit pe un site o mică inițiativă de concurs. Tema concursului era “vinde o sanie”, asta deși suntem în luna lui cuptor, iar afară avem temperaturi care ne topesc, deși nu suntem cuburi de gheață. Încercând să mă gândesc la o modalitate cât mai bună de a vinde acea sanie în luna iulie, mi-au venit prin minte tot felul de idei tâmpite. De la versuri pe care le-ar putea compune și vărul meu de 2 ani ( “ nu dați banii pe prostii, luați săniuța pentru copii “ ) la reclame elaborate într-un stil contemporan, în care sania este dotată cu tot felul de gadgeturi, volan , pedale, sistem ABS și suspensii ca să nu ne doară fundul atunci când întâlnim câte un mic hop. Însă mi-am dat seama că nu aș vrea să o vând.

Țin minte și acum ce fel mă dădeam cu sania când eram mic , la țară. Urcam cu ea în vârful derdelușului, mă așezam cu burta pe acel mic placaj sub care erau câteva bare de fier îndoite și lustruite și “vineeeeeeeeeee” . Asta țipam câtre cei de la baza derdelușului, mereu pregătiți să te prindă în cazul în care cădeai de pe sanie înainte să ajungi lângă ei. Se mai întâmplau și din astea, să știți. Ori ajungeam eu înaintea saniei, ori ajungea ea înaintea mea , își savura cafeaua și mai trăgea dintr-o țigară până ajungeam eu. Însă nimic nu se compara cu trenulețul. În ceea ce privește joaca, e musai de știut că nu eram deloc fricos. Mai puțin când venea vorba de trenuleț. Imaginați-vă 20 de sănii, legate între ele cu ajutorul picioarelor participanților, formând un tren cu o locomotivă “vai de mama ei” și 19 vagoane gata să se rupă oricând. Niciodata nu stătea trenulețul unit mai mult de 20 de metri, pentru că atunci când viteza devenea amețitoare, unul dintre cei care compuneau vagoanele rupea lanțul, făcându-I pe toți din urma sa să cadă, într-o rostogolire asemănătoare celor din desenele animate. Lipsea doar transformarea într-un bulgăre imens care să îi urmărească pe toți.

Dar era distractiv. Sania mi-a fost cel mai bun prieten în zilele de iarnă în care nu aveam nici un os rupt. Țin minte cum mă trăgea tata pe sanie când eram mic și cum era o adevarată plăcere să stau acolo , simțindu-mă ca un boier medieval plimbat cu trăsura de către propriul său birjar. Acum, din nefericire, nu mai am sanie. De multe ori mi-am spus că nu o mai am din cauză că am crescut și că e timpul să se joace copiii cu ea, nu eu. Dar, de tot atâtea ori , mi-am dat seama că îmi este dor de ea. Sania, acel bun prieten care mă aștepta mereu nerăbdătoare în pod sau în magazie la prima ninsoare, parcă strigând de fericire că va fi ștearsă de praf și că va lua contact cu zăpada pe care amândoi o iubeam atât de mult și care nu prea se mai întoarce. Atunci zăpada era perfectă. Când cădeam de pe sanie, nu simțeam durere, pentru că mi se părea că am aterizat într-o mare grămadă de puf rece. Acum, însă, zăpada e mai mult amestecată cu gheață. Asta, ca să nu mai pomenim de gunoaiele pe care le vezi scoțând capul amenințător din grămezile de omăt care numai albe nu mai sunt.

Îmi e dor de iernile copilăriei si de sania mea albastră. Vouă nu?

Anunțuri