Mă uit seară de seară pe blog și observ cum articolele noi nu mai apar. Bineînțeles, asta e vina mea , pentru că nu mai scriu așa de des. Ce e drept, nici timp nu am avut, dat fiind faptul că am muncit în fiecare zi de după-amiază, iar diminețile le-am petrecut dormind . Când te ajunge oboseala…

Dar, astăzi sunt liber, așa că am decis să mă întorc la dragostea mea cea veșnica, scrisul. Cred că nu a fost zi din această săptămâna în care să nu mâ gândesc la câte un mic articol în timp ce căram diferite lăzi sau în timp ce ambalam diferite lucruri. Dar, cel mai mult m-am gândit la dorul de scris. La faptul că scrisul a devenit , pentru mine, jumătatea mea. Jumătatea mea cea bună, cea care mă completează. Și i-am dus dorul, pentru că am neglijat-o.

Scrisul este pentru mine acea evadare din lumea normală, care numai normală nu e. În lumea scrisului , nu îmi dă nimeni ordine, nu îmi face nimeni un program, nu îmi spune nimeni că nu mă plătește dacă nu fac aia sau aia. În lumea scrisului fac totul pentru plăcerea mea și pentru mândria mea.

Scrisul , pentru mine, a trecut prin mai multe etape de-a lungul anilor. De la un lucru pe care îl făceam cu greu în primii ani de școală, la un lucru pe care îl făceam zilnic pe toată durata școlii. Apoi am observat că îmi place să fabulez în scris, așa că am început să scriu mici gânduri pe diferite foi, pe care ulterior le aruncăm , pentru că nu îmi plăceau . Țin minte cum, în clasa a 9a, am rupt o mulțime de caiete pentru micile mele gânduri. Aveam nevoie săptămânal de câte un caiet nou pentru școală, că mereu rupeam  de acolo.

În clasa a 10a, am avut prima ocazie să arat ce știu, în scris. La română ni s-a dat o temă , un eseu liber despre dragoste. Pesemne că i-a plăcut profesoarei , pentru că mi-a zis că ar trebui să scriu mai des. Am primit complimentul, dar substratul l-am lăsat să treacă pe lângă mine. Nu m-a dus atunci capul să fac din scris o activitate zilnică. În clasa a 11a , mi s-a dat iarăși această ocazie. De această dată, scrisul mi-a adus alături și un premiu, locul întâi la un concurs de eseistică , cu tema “Tinerii în secolul XXI”. Atunci m-am simțit cu adevărat mândru de ceea ce pot scrie. Dacă oameni care nu mă cunoșteau și care nu m-au văzut în viața lor mi-au oferit premiul întâi pentru cele 2 pagini și jumătate în care făcusem o comparație pe alocuri impertinentă între perioada comunistă și perioada post-comunistă, atunci sigur e de bine.

Am fost întrebat , la un moment dat, dacă scrisul poate schimba o viață. Pentru mine, scrisul este cel care mi-a schimbat viața. Începând să scriu pe acest blog, mi-am dat seama , pentru prima dată în viață, ceea ce vreau cu adevărat să fac pe viitor. Da, acum muncesc din greu pentru bani, dar nu vreau să fac toată viața ceea ce fac acum. Vreau să scriu. Vreau ca . în viitor, cuvintele mele să aibă puterea să înfluențeze oamenii, să le deschidă noi perspective asupra vieții și nu numai. Voi știți ce vreți , cu adevărat , de la viață?

Anunțuri