Cine mă pune să răsfoiesc printre poze? Cine mă pune să răscolesc amintiri ? Amintiri frumoase, amintiri pe care îmi doresc din suflet să le retrăiesc. Măcar pentru o zi mi-aș dori să mai am parte de acele clipe. Am re-răsfoit câteva dintre pozele din Republica Moldova și mi-am adus aminte de vara minunată petrecută acolo.

O vară în care am cunoscut persoane care m-au schimbat ca om. M-au făcut să văd viața altfel. Îmi aduc aminte de acei copii “cu grad de risc ridicat” ( adică orfani, sau din familii dezorganizate) , care te puteau face să zâmbești fără să încerce asta. Era în felul lor de a fi. Îmi aduc aminte de voința pe care o vedeam în acea fetiță fără o mână, acea dorință de a arăta că un mic handicap nu o face mai slabă decât alții, ci mai puternică. Am văzut-o făcând lucruri pe care nu le puteau face băieții și m-a făcut să zâmbesc. Era atât de iubitoare și tot ce cerea în schimb era un zâmbet. Nimic mai mult ! Îmi aduc aminte de colegii de cameră din primele 10 zile, acei doi băieți total diferiți de restul. Acei băieți care își doreau doar să râdă, nu să bea până nu mai știau de ei. Acei doi băieți cu care stăteam la discuții până târziu în noapte, deși ne despărțeau 6 ani, ca experiență de viață. Acei băieți care mi-au zis că pentru a face față acolo, voi avea nevoie de ceva la care nu mă gândisem : atașament. Și m-am atașat. De toată lumea ! Îmi aduc aminte de oamenii cu care am lucrat, de doamnele profesoare care mă consiliau ori de câte ori aveam nevoie de un sfat, de domnul instructor sportiv cu care jucam șah ore în șir și cu care discutam vrute și nevrute, despre orice subiect. Îmi aduc aminte până și de domnul director al primei tabere, omul care încerca să îmi critice orice pas. Vreau să cred că făcea asta pentru că vroia să fac totul perfect. Și pentru asta îl admir.

Îmi aduc aminte și de a doua tabără. Îmi aduc aminte de copiii pe care i-am învățat să danseze tunak-tunak. Îmi aduc aminte de fetele mici pe care le făceam să zâmbească oferindu-le hârtii și creioane pentru a colora. Îmi aduc aminte de fetele mari pe care le făceam să râdă cu glumele mele tâmpite. Îmi aduc aminte de discuțiile lungi pe care le aveam cu ele. Îmi aduc aminte de serile când stăteam în leagăne cu toții și vorbeam . Despre mine, despre ele, despre tot ce se putea. Îmi aduc aminte de colegii de cameră de acolo, cei doi tineri ( soț și soție) care m-au primit ca pe un frate de-al lor, deși nu știau nimic despre mine. Îmi amintesc de doamnele de la bucătărie care mă asigurau că voi mai cere și a doua farfurie de mâncare, deși spuneam că nu îmi place. De fiecare dată o ceream și pe a treia . Știau ele ce știau.

Toată lumea m-a adoptat acolo ca pe un fiu . Toată lumea m-a primit cu brațele deschise. Toată lumea m-a iubit și am simțit asta. Toată lumea s-a purtat cu mine de parcă ne-am fi cunoscut de ani buni, făcându-mă să mă simt de-al casei, făcându-mă să îmi doresc ca vara să nu se mai termine. Nu pot decât să le mulțumesc. De fiecare dată când mă gândesc la acele zile minunate petrecute alături de ei, nu pot să nu mă întreb când îi voi revedea. Sper că asta se va întâmpla cât mai curând. I-am iubit încă de când am trecut granița și le-am dus dorul încă de când am plecat din tabără.

Dar, la minunata mea vară au contribuit și cei din AIESEC Bălți, un grup mic de oameni, dar un grup cald. În mare parte format din fete, acel grup m-a ajutat să mă integrez pentru a avea o experiență cât mai bună. Chiar dacă am avut micile noastre contraziceri, le duc și lor dorul și sper să îi revăd într-o zi. Nu am mai trăit niciodată ce am trăit în acele 2 luni de zile și sunt sigur că nu voi mai trăi vreodata . Le mulțumesc tuturor celor de acolo. Mi-e dor de ei …

Anunțuri