Astăzi, dupa foarte mult timp, m-am urcat iarăși pe o bicicletă. Veche, cu frâne care țin și nu prea țin, cu roți un pic descentrate, camere pline de petice de la atâtea pene câte a suferit de-a lungul timpului și cu o pedală care se clatină. Dar e bicicleta mea veche, scoasă de tata de la naftalină pentru a se duce cu ea la muncă. Nu de alta, dar nici nu poluează, nici nu consumă bani.

Așadar, pe o ploaie măruntă, dar pe un asfalt plin de bălți calde și primitoare, am decis să fac o plimbare până la poliție pentru a-mi ridica fișa de cazier judiciar. Plimbare mai frumoasă cu bicicleta decât asta nu am avut niciodată. Vântul îmi bătea din fața, mângâindu-mi fața și fluturându-mi  părul și tricoul cam lărguț. Bălțile prin care treceam îmi mângâiau gambele descoperite cu caldură , dându-mi o senzație de ski-jet-ing. Nu am mers niciodată cu ski-jet-ul , dar este pe “to do list”. Asta și multe altele , pe care le voi expune într-o zi. Poate.

Nu mi-a păsat de faptul că toată lumea se uita urât la bicicleta mea pe stradă. O semicursieră pe care tata mi-a cumpărat-o când aveam 14 ani și pe care am dat 120 de lei la vremea aceea. Deci o sumă măricică. Și era second hand. Nu o fi având ea roți de teren accidentat, nu o fi arătând ea perfect, dat fiind faptul că a stat câțiva ani în magazie la bunici, la țară, plină de praf. Nu o fi ea cea mai bună bicicletă din oraș, dar e bicicleta mea și astăzi m-a dus unde am avut nevoie.

Mi-am dat seama, cu tristețe, că nu mai am condiție fizică pentru bicicletă. Când a trebuit să urc un deal, începusem să nu mai pot pedala, din cauza durerilor pe care le simțeam la picioare. Trist, dar adevărat. Dar, nu m-am lăsat. Trebuie să practic sportul ăsta mai des. Știu eu că mersul pe jos face piciorul frumos, dar cred că mersul pe bicicletă îl face și mai frumos. Și așa, prea multă leneveală strică, iar cum eu nu mă duc la alergat prea des, o bicicletă e numai bună. Chiar dacă se uită lumea strâmb la ea pe stradă. Bine că au ei mountain-bike cu nșpe viteze.

Mersul pe bicicletă e ca…mersul pe bicicletă. Nu se uită. Deși nu m-am mai urcat pe o bicicletă de vreo 3 ani, am descoperit că încă știu să merg destul de bine. Și cu o mâna, și fără mâini. Asta, ca o dovadă a stabilității pe care o are “băbuța” mea roșie, cu roțile uzate și saboții de frână roși. Dragi cititori, dacă aveți o bicicletă pe undeva, plină de praf, uitată într-un colț al balconului sau într-o magazie pe undeva, scoateți-o la lumină și plimbați-vă cu ea. Ignorați durerea de picioare și de fund, că astea trec. Decât să mergeți cu mașina la muncă vara, mai bine mergeți pe bicicletă. Economisiți și bani și încurajați și reducerea nivelului de poluare.

Ce ziceți?

Anunțuri