Asfințitul a devenit pentru el o poartă către altă lume. O lume în care ura, minciuna, răzbunarea și toate celelalte aspecte negative din viața sa nu există. O lume în care pacea domnește de mii de ani. O lume în care cel mai urât om este cel mai frumos. O lume în care florile și albinele participă împreună la un dans al dragostei nesfârșite. O lume în care oamenii își zâmbesc cu sinceritate, fără a avea gânduri ascunse. O lume în care doar cei merituoși pot trăi.

Valurile se lovesc de stâncă , spărgându-se în milioane de stropi de apă sărată. Lumina roșiatică provocată de căderea treptată a soarelui în mare transformă apa într-un cazan roșu-auriu, iar delfinii ce mai sar din apa completează acest tablou al liniștii absolute. Ce mai poți cere de la viață?

În casă, toată lumea râde și dansează. Dar el, un suflet parcă pierdut în aceasta lume, nu își găsește locul acolo. Preferă să stea pe malul apei, mângâind nisipul ce I se scurge printre degete și privind către stânca scăldată de atât amar de vreme de valurile iubitoare. Se gândește că și-ar dori o dragoste exact ca aceea. Cum stânca și valurile sunt nedespărțite de atât timp, asta și-ar dori și el. Ultimele raze ale soarelului aproape scufundat îi mângâie obrajii , făcându-l să zâmbească spre frumusețea peisajului. Ce poate fi mai frumos decât natura însăși?

Ea, din casă, îl privea prin geamul subțire. Se gândea dacă e supărat, sau dacă se simte rău. Ceilalți o întrebau de ce nu mai dansează, dar ea, pierdută în propriile gânduri, nu mai auzea nimic din ce era în jur. Privea doar spre acel suflet rătăcit, gândindu-se cum ar putea să îl aducă înapoi. Privea cum apa părea să I se închine la picioare, cum valurile deveneau tot mai blânde când se apropiau de el. Văzându-l pe el că își mută privirea, îi urmă mișcarea. Se uitau amândoi spre acea stâncă, dar ea nu gândea ce gândea el. Ea vroia doar să afle ce e în mintea lui în acel moment.

Își luă inima în dinți și decise să meargă lângă el. Trebuia să îi spună. Nu mai putea să păstreze pentru ea ceea ce doar el părea să nu știe. Odata ieșită din casă, vântul părea să o împingă de la spate, iar natura parca vroia ca ea să îi spuna mai repede. Vroia ca atât el, cât și ea , să se bucure de acel sentiment unic , în ultimele raze ale zilei. Ajunse lângă el și îl intrebă dacă putea să ia loc. El, privind pierdut către zarea îndepărtată, aprobă din cap. Neștiind cum sau ce să  îi zică, dar știind că nu mai poate sa țină în ea, îi luă mâna în mâna ei și îi spuse :

“ – Ai încredere în mine? “

Din nou, el o aprobă, de aceasta dată cu un zâmbet, moment în care ea începu , ghidând mâna lui, să deseneze ceva în nisip.

“ – Știi cât îmi ești de drag?”, fu mesajul desenat în nisipul scăldat imediat de un val asemănător unui burete pe o tablă. El o privi, îi zâmbi duios și îi spuse :

“ – Știi, speram din inimă să vii lângă mine ! Și natura mi te-a adus. Tu știi cât îmi ești de dragă?”.

În ultimele raze ale soarelui , dar în primele ale lunii, buzele celor doi se împreunară într-un moment ce păru să dureze o veșnicie. Și dragostea lor, sfințită de ale mării valuri , chiar dură o veșnicie …

Masinute hot wheels + jucarii hot wheels

Anunțuri