De când există ființele vii, există și dragoste. Faptul că unii oameni spun că doar ființele raționale ( adică noi , oamenii) suntem în stare să iubim este o mare prostie. Spun asta pentru că și animalele iubesc, chiar mult mai sincer decât mulți dintre noi. Dar, de când există dragostea, există o întrebare care ne macină pe toți. Când este dragoste? Cum știm că este dragoste și cum știm când ne lovește?

Mulți spun că dragostea există atunci când te vezi pe tine în persoana de alături. Alții spun că dragostea există atunci când te vezi pe tine în tot ce te înconjoară. Iar alții spun că dragostea apare atunci când îți place tot la o persoană. Eu, nu sunt de acord nici cu primii, nici cu ceilalți, nici cu ăștialalți. Sunt genul de om care are propria gândire și nu se aruncă în prima turmă care arată mai frumos. Prefer să fiu propriul meu cioban, dacă tot am început cu metaforele despre turme.

Nu știu câți dintre voi ați văzut filmul “ Legenda lui 1900 : Un pianist pe ocean “. În film era o scenă cu un trompetist care, după ce a încântat audiența,  a fost întrebat ce cântase. Răspunzând cu “ Nu știu”, cel care adresase întrebarea îi spuse “ Când nu știi ce este, este jazz! “. Eu cred că așa este și cu dragostea. Ea apare exact atunci când nu știi ce simți. Știi că simți, îți place ce simți, dar nu poți exprima în cuvinte ce simți. Până atunci, e doar o atracție, un atașament.

Atunci când inima îți bate puternic, când gândul stă doar la acea singură persoană, când tot ce faci, faci cu mintea la acea persoană, când simți că inima ta nu mai este a ta, când orice zâmbet al persoanei respective este o comoară , iar orice lacrimă o furtună, atunci când închizi ochii și vezi acea persoană, atunci când nu mai vezi nimic în jur decât pe el/ea, atunci e dragoste!

Sau nu este?

Anunțuri