E seară. Soarele asfințește peste clădirile încărcate de căldura zilei ce se încheie și de sentimentele celor care locuiesc în ele. Orașul se transformă treptat, dintr-o mare agitată de oameni într-un loc liniștit, în care singurele zgomote vin de la câte o mașină care trece cu motorul turat la maxim. Vântul adie ușor, iar eu mă pierd în privirea ta senină și plină de sinceritate.

M-ai dus în locul tău secret. Acum, nu mai e doar locul tău secret. Poate, oare , să devină locul nostru secret? Mă așez pe piatra de lângă micul iaz și tu te așezi între picioarele mele, sprijinindu-ți capul de pieptul meu. Daca ai putea să îmi citești gândurile, ai auzi doar “ cum să fac să nu îmi mai bată inima atât de tare?”. Simți cum îmi bate inima și te apropii și mai mult de ea. Asta nu e greu, pentru că tu pari a avea cheia potrivită.

Mă iei de mână, jucându-te încet cu vârfurile degetelor mele. Îmi atingi unghiile, apoi palmele. Cum să nu îmi bată inima când tu faci ce faci? Îmi tragi mâna ușor spre inima ta . “ Simți?”, mă întrebi. Credeam că numai inima mea bate așa tare, dar se vede că m-am înșelat. Oare ce e în mintea ta acum? Oare ce e în inima ta acum? Oare, tu și eu?

Minutele trec de parcă ar fi secunde, orele de parcă ar fi minute și, înainte să ne dăm seama, deja este târziu în noapte. Suntem doar noi doi și liniștea. As vrea să spun ceva, dar nu vreau să stric liniștea idilică ce ne înconjoară. Aș vrea să îți spun cât de bine mă faci să mă simt și că mi-aș dori ca această clipă să dureze o eternitate. Oare se poate? Oare , tu și eu?

Nu mi-ai dat drumul la mână de când am ajuns aici. Nici nu vreau să faci asta. Mâna ta îmi conferă acel sentiment de apropiere necondiționată. Acel sentiment pe care îl caut de atât timp și pe care îl credeam pierdut în neantul universului. Acel sentiment pe care doar cea care merită cu adevărat l-ar putea aduce înapoi. Oare, tu? Și eu?

Simt cum îmi tremură vocea când mă uit în ochii tăi. Până și vocea interioară tremură, doar la auzul glasului tău. Simt cum timpul stă în loc atunci când te uiți la mine și zâmbești. Simt cum toți ceilalți dispar, devenind stane de piatră în templul inimii mele. Simt cum doar tu strălucești. Simt cum doar tu ai forța să nu devii piatră.

Nu pot sta o zi fără să îți văd chipul. Nu pot sta o zi fără să îți aud glasul. Nu pot sta o zi fără să îți simt atingerea. Nu pot sta o zi fără să îmi zâmbești. Până și natura se pleacă în fața zâmbetului tău. Cum îmi poate cere mie cineva să rămân neplecat? Nefermecat ? Oare, tu și eu?

Anunțuri