A venit vara și , odată cu ea, și primele concerte. În Galați s-a redeschis foișorul, pentru pasionații de muzică bună (a se înțelege “ nu manele”) și de acum îi dăm drumul ritmului din noi. Weekendul ăsta e “Urban City Challenge” în oraș , așa că avem parte de un concert Grasu XXL, la care mă duc , chiar dacă nu sunt mare fan. Dar un concert de asemenea amploare în aer liber cine știe când mai prind în Galați.

Țin minte când eram copil și erau în fiecare lună concerte cu trupe foarte tari la acea vreme. Țin minte și acum cât de aglomerată era zona de la Elice dacă veneau în oraș 3SE, Voltaj, Holograf și alte trupe care atunci ne făceau pe toți să stăm cu urechile ciulite și cu mâinile în aer. De GENIUS nici nu mai vorbesc. Concitadinii noștrl erau mereu primiți cu urale atunci când urcau pe scenă. Ce e drept, aveau și versuri foarte puternice, care însemnau ceva pentru tinerii de atunci. Chiar și pentru copii. Avea altă valoare acea muzică. Nu am să uit niciodată cum am fost dat afară din sala audio a bibliotecii V.A Urechia pentru că fredonam la un volum foarte ridicat piese ale trupei Andre. Atât de fan eram. Țin minte cum stăteam lipit de televizor ore în șir doar ca să mai ascult odată melodia care îmi plăcea și tin minte că mă supăram atunci când dădeau melodii din alte țări, pe care la acea vreme nu le înțelegeam. Eram eu un copil precoce, dar muzica altor țări nu o înțelegeam. Primul artist străin pe care l-am înțeles și care m-a fascinat a fost EMINEM. Mi se părea ceva extraordinar, prin dezinvoltura pe care o avea . La noi, formații gen La Familia, Bug Mafia sau Paraziții erau considerate , cel puțin pentru copii, ceva interzis. Un gen de muzică violent, cum spuneau unii. Dar EMINEM nu era cenzurat atunci. Românii nu știau atât de multă engleză ca acum, așa că oricum nu înțelegeau mare lucru din versuri. Dar ritmul și gesturile mi se păreau fascinante. Chiar și acum mai ascult Eminem. Mai rar, dar ascult.

Țin minte că am fost la un concert AS XX în Galați, prin 2000. Câtă lume era acolo. Și nu era genul de lume care apare azi la concerte. Mă refer la bronzații cu lanțul de 5 kg, “haur” curat ( sau furat) la gât, fetele cu fustă de o palmă sub fund care se simt ofensate când le fluieră băieții cu prea mult alcool în sânge pentru a le mai auzi, sau oamenii care vin acum la un concert și întreabă cine cântă. Atunci toată lumea știa cine e pe scenă, pentru că toată lumea îi considera modele pe acei baieți sau fete care dădeau totul din ei pe scenă timp de 2 ore. Ce ne încânta cel mai mult era faptul că ei chiar făceau LIVE, nu aveau nevoie de casete sau discuri care să sară în timpul reprezentației.

Cat mi-e de dor de concertele anilor ‘90-2000. Și de trupele acelor ani, care au dispărut în mare parte. Singurele care au mai rămas sunt cele care au o vechime impresionantă în domeniu, și aici mă refer la Holograf, Iris, Direcția 5 sau Taxi. Nu am să uit niciodată câtă lume se strângea pe esplanada din fața Casei de Cultură, de zilele orașului, pentru a sări cu mâinile în aer când băieții de la 3SE dădeau tonul. Nu am să uit niciodată cum mii de oameni strigau “ Spune Nu Drogurilor” , la îndemnul a trei trupe foarte iubite ( 3SE, Animal X și Cristiana Răduță) sau cum plângeau copiii care nu apucau să ia o semnătură pe o foaie de caiet de la unul din idolii lor. Acum avem aparatură performantă și ne permitem să îi fotografiem , atunci ne permiteam doar să mergem cu un pix la 1500 de lei (vechi) și cu o foaie ruptă din caietul de teme pentru a lua o semnătură pe care eram în stare să o punem în ramă.

Păcat că au apus acele vremuri. Păcat că muzica de azi se rezumă doar la 3 versuri pe 2 ritmuri. Păcat că muzica unor artiști care uită să vorbească în limba lor și care au voce doar pe CD-uri este considerată “super hit”. Păcat că nu am știut să avem grijă de anumite valori. Sunt dispus să pun pariu cu oricine că, dacă cineva ar strânge laolaltă toate trupele acelor ani pentru un concert, nu ar ajunge 3 stadioane naționale pentru a primi doritorii de bilete.

Nu credeți?

Anunțuri