Și tocmai din această cauză sunt sigur că în perioada copilăriei făceam cu toții o grămadă de tâmpenii. Mici boacăne. Mici “accidente”, după care fugeam în casă să ne lingem rănile , știind că vom ieși din nou afară. Și nu ne păsa că suntem pătați de rivanol sau de alte soluții binefăcătoare pe piele sau (din greșeală) și pe haine. Eram copii și ne stătea gândul numai la joacă. Nu știu de voi, pentru că nu am copilărit cu nici unul dintre voi, dar știu ce fel eram eu când eram mic. Știu că mă strigau părinții la masă, mă duceam în casă și în 10 minute eram din  nou afară, alergând până ieșea sufletul din mine. Ieșeam cu hainele uscate afară și mă întorceam cu ele ude fleașcă, chiar dacă nu ploua. Nu știu de voi, dar eu am o grămadă de amintiri frumoase din copilărie, amintiri de care încerc din răsputeri să nu mă despart. Nu mă obligă nimeni să le uit, dar încep să se ascunda de mine, undeva în colțurile îndepărtate ale minții. Parcă vor să joace ele “v-ați ascunselea” cu mine, așa cum și eu jucam când eram mic.

Articolul acesta este mai mult o temă de casă, pentru că tot am cerut eu sugestii de articole din partea cititorilor. Un fel de “poftim, satură-te”. A fost o provocare pe care am acceptat-o imediat, mai ales pentru că știam că am despre ce scrie. Nu vă gândiți acum că am fost un copil problemă, dar am fost copil. Și asta contează cel mai mult. Chiar și acum, uitându-mă la copiii care au venit din urma noastră , mă mai apucă nostalgia vremurilor trecute. Nu pentru că mi-ar plăcea foarte mult cum se joacă ei ( pentru că mamele lor sunt cele mai dorite femei din cartier), ci pentru că îmi aduc aminte că îmi doream să nu se întunece ca să nu fie nevoie să intru în casă. Atât de mult îmi plăcea să stau afară !

În acest articol am să fac o inșiruire a micilor tâmpenii și boacăne pe care le-am făcut când eram mic. Nu există un anumit top , pentru că pe fiecare le-am trăit la fel de intens și de fiecare dintre ele îmi e foarte dor, chiar dacă unele m-au durut la momentul respectiv.

1.Back-flip în stilul Mortal Kombat. În ziua de azi, copiii se uită la anime-uri japoneze și la tot felul de filme și desene care de care mai violente și mai pline de sărituri spectaculoase. Când eram copil, mă uitam la Tom și Jerry și la Scooby Doo, cu specificația că la Scooby Doo îmi mai era și teamă uneori de toți monștrii care se perindau pe acolo. Dar, a apărut Mortal Kombat. O chestie total nouă pentru un copil din anii ’90, care dădea atenție TV-ului doar atunci când nu putea ieși din casă din cauza vremii sau a unei răceli. Văzându-i pe actori făcând tot felul de salturi spectaculoase , am decis că și eu pot face asta. Și am ieșit afară, mi-am luat avânt, am pus piciorul pe peretele unui garaj din cartier și…POC ! Direct pe spate, pe cimentul tare și plin de mici pietricele. În acea clipa a ieșit din mine orice dorință de a fi luptător de Mortal Kombat, limitându-mă doar la aruncarea cu privirea, care mai nou a devenit sport național.

2.Placa cu rulmenți. Ce fac doi băieți și 2 fete când nu mai au cu ce să se joace? Iau o scândură, suficient de lungă cât să încapă două persoane pe ea  , suficient de lată cât să nu se rupă, îi adaugă 4 roți improvizate din rulmenți ( nu mă puneți să le dau definiția exactă , pentru că habar nu am ) și încep să se împingă. Când băieții pe fete, când fetele pe băieți, când mixt. Totul era foarte inovativ și foarte amuzant. Numai că scăpasem din vedere un singur lucru. Nu prea aveam cum să luăm curba, iar când vroiam să ne oprim, aveam doar două opțiuni. Ori puneam călcâiele pe ciment, ceea ce la viteza aia ( care mi se părea foarte mare la acea vârstă) era destul de periculos, ori ne lăsam într-o parte, ceea ce ducea de cele mai multe ori la căzături spectaculoase. Ce mai conta că ne rostogoleam în nori de praf? Ne distram? Ne distram cu siguranță. Chiar aș fi curios să mă mai urc pe așa ceva încă o dată !

3.Corturi improvizate. Acum, nu vă gândiți că făceam noul Taj Mahal. Nu. Pur și simplu luam ( pe ascuns, uneori ) tot felul de covorașe, carpete sau cum se mai numeau ele de prin casă, ieșeam afară, sprijineam câteva scânduri de un gard, aduceam un pumn de cuie și un ciocan ( de aici și vorba ”mintea ta și un  pumn de cuie”) și începeam să țintuim toate păturile alea de scânduri. Asta făceam cu preponderență vara, deci nu trebuie să vă zic că practic  ne construiam saune . Dar era amuzant, mai ales că de multe ori ne certam cu fetele că nu vroiam să le lăsăm să intre. Minte de copii mici. Nu că acum ar fi diferit.

Și ar mai fi multe de povestit. Îmi e dor de copiii cu care am copilărit. Toți s-au împrăștiat în toate colțurile țării sau ale lumii. De puțini mai știu câte ceva. Îmi e dor de ei, dar mai tare îmi e dor să fiu copil. Nu aveam griji, nu îmi păsa că trebuie să îmi fac un viitor. Îmi păsa doar de joacă. Vroiam doar să descopăr noi metode de joacă. Oare voi mai fi copil vreodată?

Anunțuri