Am acest blog de 9 luni și am început să îmi fac o părere despre categoriile de cititori pe care le am. În mare parte , cititorii mei sunt de aceeași vârstă cu mine, adică undeva între 18 și 24 de ani. Bineințeles, mai am și cititori de vârste mai fragede ( unii dintre copiii cu care am lucrat eu vara trecută și de care îmi aduc aminte cu plăcere) dar și cu vârste mai mari decât a mea ( oameni cu un pic mai multă experiență de viață decât mine și, îmi place să cred, materie cenușie mai multă decât mine ) . La început tratam același subiect la nesfârșit. Tristețea sau melancolia pe care o simțeam eu în acea perioadă. De fapt,ăsta e și motivul pentru care am creat acest blog. Cum am menționat în unul din articolele recente, scrisul pentru mine e o pasiune, dar și o metodă foarte bună de descărcare și de exprimare a sentimentelor. Așa că, cine mă cunoaște bine , mă poate înțelege foarte bine doar dacă îmi citește blogul .Fără să mă întrebe nimic altceva. Îmi place să cred că cele câteva rânduri pe care le scriu și care nu sunt nici pe departe atât de multe pe cât aș putea scrie exprimă cu exactitate părerile și sentimentele mele în anumite privințe. Am încercat să tratez subiecte diferite ( în timp) și consider că am reușit. Acum, când întreb pe cineva dacă i-ar plăcea să citească despre un anumit lucru, imediat îmi spune că am abordat cam toate subiectele și că nu mai știe altele. Așa că, ce fac? Încep să citesc alte bloguri.

Asta am făcut și astăzi și ,uite așa, mi-a venit ideea articolului în cauză. Evrika, ca să mă exprim mai academic ! ( observați virgula de după “evrika”, deci nu mă puteți acuza de cacofonii ). După o întrebare foarte bună, dar totuși foarte întrebătoare pusă de una dintre scriitoarele pe care le apreciez destul de mult pentru a citi zilnic cele scrise de ea, am decis să vă aduc și eu aminte de umorul anilor de dinaintea vremii mele. Întrebarea ei era următoarea : “ Mai e umorul Stelei Popescu și al lui Alexandru Arșinel pe gustul cuiva?”. Foarte întrebătoare întrebarea nu? Citind aceasta întrebare mi-am adus aminte de serile de iarnă de acum câțiva ani , când stăteam în pat ( bineînțeles cu un membru în ghips ,că altfel nu se putea numi iarnă) și mă uitam la filme românești pe Național TV sau TVR . De la Liceenii, Nea Mărin Miliardar sau scurt-metraje extrem de haioase cu maestrul Puiu Călinescu până la filme pentru copilul din mine, cum ar fi Veronica , le urmăream pe toate cu plăcere. Pe unele dintre ele încă le urmăresc la fel de atent, cu aceeași pasiune și cu aceeași deschidere către momentele când voi râde cu lacrimi la câte o poantă spusă bine.

Am încercat să mă uit și la unele filme românești mai noi, dar în afară de Nunta Mută a lui Horațiu Malaele, toate au fost o dezamăgire profundă. Asta pentru că tratau problemele moderne, într-un cadru modern, cu un limbaj modern. Nu de alta, dar de la ‘tui ceapa mamii lui până la limbajul extra-academic din Eu când vreau să fluier , fluier (sau înjur) e distanță lungă. Nu credeți?

Am să vă întreb și eu pe voi acum. Voi îi mai considerați amuzanți pe artizanii Generației de Aur a teatrului și filmului românesc? Vă mai uitați cu aceeași plăcere la filmele lor, chiar dacă nu sunt în 3D sau în Blu-Ray ? Chiar dacă nu au super efecte speciale? Eu mă uit, pentru că au suflet, și asta ține locul oricărui set de efecte speciale de la Hollywood.

Anunțuri