Mereu mi se spune să zâmbesc. Mereu mi se spune că zâmbetul îți face ziua mai bună, că un zâmbet poate fi folosit atât ca scut, cât și ca tun. Dar, nimeni nu îmi spune de ce nu e atât de ușor să zâmbești mereu .

Pentru că e greu ca naiba să ai mereu un zâmbet pe chip. Mai ales când încerci să scoți capul la suprafață și simți cum toți te țin de picioare. Simți cum toți vor ca tu să rămâi acolo unde ești. “ Fie pâinea cât de rea, tot mai bine în casa mea”, nu? Ei bine, nu ! Nu e așa. E aiurea când ajungi la o anumită vârstă și îți dai seama că părerea persoanelor din jur despre tine este una pe care nu o meriți. Nici dacă ai fi fost ceea ce spun acele persoane, nu ți-ar fi convenit să o auzi. Darămite când nu ești !

Aș vrea să spun , din suflet, că acum zâmbesc sincer. Dar, zâmbesc doar pentru a-mi masca golul din suflet. Golul pe care mi l-au lăsat unele cuvinte. Cine a spus că întotdeauna cuvintele dor mai tare decât palmele, nu s-a înșelat deloc. Mi-aș fi dorit să nu existe timpul. Să nu existe trecut, prezent și viitor. Să trăim clipa și atât. Mi-aș fi dorit să nu existe prejudecățile astea tâmpite, care spun că nu e bine să faci aia sau că e bine să faci aia. Mi-aș fi dorit să nu existe dezamăgirile. Aici deja o dau în sentimentalism și îmi doresc prea mult.

Oamenii te dezamăgesc. Dar mai sunt și acei câțiva care te fac să zâmbești. Și acelora vreau să le multumesc. Iar celorlalti le spun doar atât : o să îmi demonstrez mie că pot. Voi, dacă o să aveți ochi să mă vedeți, o să știți că v-ați înșelat. Dacă nu , e problema voastră !

Anunțuri