Vorba spune că TREBUIE să faci limonadă. Viața ne-a dat nouă, românilor, cea mai mare lămâie. Muntele. Un gigant. Un zeu teribil, capabil să ia vieți, dar un zeu care arată la fiecare apus și răsărit de soare cât e de maiestuos.

Ori că e vară, ori că e iarnă, haina pe care o îmbracă muntele nu doar că atrage, dar îmbie la dragoste. Albul iernii , acompaniat de căldura focului din șemineu, de lumina difuză din camera cabanei din lemn, de muzica de pian ce se aude în surdină și de paharul de vin alb sau roșu, nu poate decât să ducă la o dragoste pură precum culoarea ce îmbracă creasta și brazii. Pe de altă parte, verdele verii îmbie la cățărat, la drumețiile obositoare , dar pline de aventură, la răsăritul și apusul de soare ce îmbracă creasta muntelui în nori de ceață roșiatică.

Cert e că muntele trebuie respectat și iubit. Din punctul meu de vedere, e cea mai mare bogăție pe care o avem. Sentimentul pe care mi-l oferă mie atunci când sunt în vârful lui, privesc în zare și inspir aerul rarefiat și tare e de nedescris. Aș vrea să spun că mă simt ca și cum aș zbura, dar nu am zburat niciodată pentru a putea compara. Aș vrea să spun că mă simt ca cele două personaje principale din TITANIC, dar nu am stat niciodată în acea ipostază pentru a compara.E … altceva!

Iubiți muntele și vă va iubi și el !

Anunțuri