După foarte mult timp, am reuşit să ajung în sfârşit şi pe la teatru. Şi , cum se întâmplă de obicei, orice lucru nou pe care îl fac mă pune pe gânduri.
Dacă viaţa nu e decât o piesă de teatru , ai cărei actori suntem noi? Gândiţi-vă un pic la asta. Cortina se ridică atunci când ne naştem. Lumea tace , privind cum creştem, cum evoluăm. Cum trecem prin toate etapele vieţii. Cum ne îndrăgostim prima dată, cum plângem pentru prima iubire pierdută. Cum cădem, doar pentru a învăţa să ne ridicam. Cum ne închidem în noi când ne pierdem încrederea în cei din jur, apoi explodând ca un imens foc de artificii pentru că soarele a ieşit şi pe strada noastră . Cum timpul se joacă cu înfăţişarea noastră , exact cum un copil se joacă cu o figurină de plastilină.
Încercăm să interacţionăm cu “audienţa” noastră. Încercăm să dam totul din noi pentru a-I face pe cei ce ne privesc să râdă când rădem, să plângă când plângem. Dansăm în ploaie, cântăm sub duş, ştiind că undeva, cineva ne priveşte. Zâmbim uitându-ne la stele, auzim mereu acea voce interioara . Ea e cel mai de preţ confident al nostru.
Şi oftând , mă intreb : Oare când va cădea cortina, vom auzi ropote de aplauze? Sau va fi doar tăcere?
La unii va fi doar tacere, altii vor lasa lacrimi in urma, unii poate bucurie…totul depinde de noi, de cum ne jucam rolul sau rolurile.
articolul asta mi-a adus aminte de o poezie din liceu…;))
sunt in asentiment cu roxana, totul depinde de cum alegem sa fim, si de oamenii langa care alegem sa ramanem.
…tacere…