După foarte mult timp, am reuşit să ajung în sfârşit şi pe la teatru. Şi , cum se întâmplă de obicei, orice lucru nou pe care îl fac mă pune pe gânduri.

Dacă viaţa nu e decât o piesă de teatru , ai cărei actori suntem noi? Gândiţi-vă un pic la asta. Cortina se ridică atunci când ne naştem. Lumea tace , privind cum creştem, cum evoluăm. Cum trecem prin toate etapele vieţii. Cum ne îndrăgostim prima dată, cum plângem pentru prima iubire pierdută. Cum cădem, doar pentru a învăţa să ne ridicam. Cum ne închidem în noi când ne pierdem încrederea în cei din jur, apoi explodând ca un imens foc de artificii pentru că soarele a ieşit şi pe strada noastră . Cum timpul se joacă cu înfăţişarea noastră , exact cum un copil se joacă cu o figurină de plastilină.

Încercăm să interacţionăm cu “audienţa” noastră. Încercăm să dam totul din noi pentru a-I face pe cei ce ne privesc să râdă când rădem, să plângă când plângem. Dansăm în ploaie, cântăm sub duş, ştiind că undeva, cineva ne priveşte. Zâmbim uitându-ne la stele, auzim mereu acea voce interioara . Ea e cel mai de preţ confident al nostru.

Şi oftând , mă intreb : Oare când va cădea cortina, vom auzi ropote de aplauze? Sau va fi doar tăcere?

Anunțuri