Când eram mici, noi nu gândeam atât de elevat precum copiii din ziua de azi. Aşa că, în mare parte, ne speriam la toate prostiile auzite de pe la vecini, prieteni mai mari, sau bunici. Însă, nu ştiu despre voi, eu iubeam poveştile de groază şi filmele de groază, cu riscul unor coşmaruri şi a unor monştri sub pat.

Câţi dintre noi au auzit măcar o dată povestea lui Bloody Mary? Mai mult de atât, câţi au încercat să vadă dacă e adevarată. Eu vă zic că am încercat-o , numai că atunci s-au hotărât unii vecini mai mari să îmi facă o farsă, astfel speriindu-mă destul de tare. Câţi dintre noi au fugit mâcar o dată în patul părinţilor din cauza unui coşmar, ştiind că nu e nimic îndeajuns de rău încât să învingă siguranţa oferită de ei?

Însă, crescând, déjà începeam să mă gândesc că nu e bine  să tot fug în patul părinţilor. Eram bărbat, nu dulap. Cam atunci am descoperit că pot fi conştient în vis, iar de aici treaba a devenit mult mai simplă . Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc. Vreau să vă vorbesc despre acele lucruri care mă speriau când eram un mic copil, cu pletele în vânt.

Mă speria teribil un vecin, destul de nebun. Îl visam în fiecare noapte, fugărindu-mă şi niciodata nu puteam scăpa de el. Abia când a murit ( Să îi fie ţărâna uşoară) am scăpat de coşmaruri. Mă speriau înălţimile . Tocmai de asta evitam să mă urc în copaci. Mă speriau spaţiile mici şi închise. Cred că era un început de claustrofobie, care a evoluat, pentru că încă îmi e teama de spaţiile mici şi închise. Mă speriau bătăile cu alţi copii. Eram şi sunt o fire paşnică. Dupa ce am fost lovit de maşină, mă speriau maşinile, iar traversatul străzii devenise în mintea mea un drum prin labirintul Minotaurului. Şi mă speria un fost prieten al mătuşii mele. Ce bine că nu ai rămas cu el ( ştiu că citeşti asta ) !

Pe voi ce vă speria când eraţi mici? Ce temeri aveaţi ? Cu câte dintre ele aţi rămas până în ziua de azi?

Anunțuri