De ceva vreme, v-ați refugiat parcă într-o capsulă a timpului și nimic din ce e rău nu pare să vă poată atinge. Zilele au un alt ritm, doar de voi știut, iar cei din jur sunt undeva, în fundal. Și, totuși, într-o zi, nesiguranța se strecoară în suflet… „Cât va ține dragostea?”, te întrebi și, în aceeași clipă, ai vrea să fi imortalizat starea de dinainte să-ți faci griji.
Cu toate acestea, viața își urmează firul de nimeni știut.
Se spune că e în firea lucrurilor ca nimic să nu dureze o veșnicie. Dar câte nu se spun, în definitiv! Te uiți la persoana iubită și-ncepe să-ți fie teamă că veți ajunge doar niște străini. Te gândești apoi că sunteți deja, că întotdeauna ați fost, dar v-ați hrănit cu iluzii. Începi să te raportezi critic la povestea voastră și ea se arată într-o lumină nouă, jenantă: nu e nimic ieșit din comun, are toate atributele unui clișeu. E un cerc vicios. Începi prin a te întreba cât va ține dragostea și ajungi să te îndoiești că acesta este numele sentimentelor tale. Soneria îți întrerupe șirul gândurilor.
*
Nici nu se așază bine prietenul tau pe scaun, ]n fa’a berii, că începi să il descoși, cu privire la relația lui(ca intre baieti)..
– E dragoste?, il întrebi.
– Este, este, răspunde încrezător.
– Cât ține dragostea, în opinia ta?
– Sincer să fiu… Cred că nu mai mult de 3 ani, cu părere de rău.
– Cum așa? Pe ce te bazezi? (Te gândești că se inspiră dintr-o carte citită de curând.)
– Sper să mă înșel. Nu știu, așa cred… Mi se pare destul de mult 3 ani… Adică, este suficient să o cunoști destul de bine și, dacă o cunoști prea bine, mai greu să fii surprins, îți răspunde.
– Și?, insiști.
– Doar dacă sunt persoane cu multă imaginație reușesc să se iubească mai mult de 3 ani, spune el pe un ton profetic, plasând totodată discuția într-un plan impersonal.
– De ce e nevoie de imaginație?
– Ca să nu apară obișnuința, continuă el.
– Rutina ucide dragostea, susții?
– Cu siguranță… (Adoptă din nou o poziție încrezătoare.)
– Ai tăi se iubesc, și încă foarte mult, din ce mi-ai povestit. Să înțeleg că au multă imaginație?
– Se poate, concluzionează îngândurat. Apoi începe o poveste amuzantă, despre cum a fost el la munte și, după atâta escaladat, îi venea să doarmă cu urșii, în loc să facă drumul înapoi, de obosit ce era.
**
La cină ești îmbufnat. Îți cere sarea, te faci că nu o auzi și mesteci aparent preocupat dintr-un castravecior acru. Ridică din umeri și se întinde peste masă, după solniță. Îți arcuiești sprânceana stângă într-un gest de dispreț și strângi din buze. Te privește întrebătoare, cu o candoare enervantă. Pufăie indignată, se ridică de la masă, îţi întoarce  spatele și se apucă de spălat vase.
– Cine să te mai înțeleagă și pe tine?, zice. Pleci să te speli pe cap. Între timp, ea se culcă. În pat, te întorci de pe o parte pe alta și o asculți cum respira încet. Farmecul „capsulei timpului” pare ceva îndepărtat. Aprinzi veioza și privești la cea alături de care, până nu de mult, voiai să se oprească timpul: doarme cu gura deschisă și aduce cu un pui de vrabie. Dai ochii peste cap, închizi la loc veioza și te întorci cu spatele. Auzi un mormăit. Apoi simți cum se foiește, se dă mai aproape, te cuprinde în brațe și își lipește fața de ceafa ta. Brusc, simți cum te cuprinde o toropeală plăcută. Zâmbești recunoscător, te afunzi ușor într-un fel de capsula a timpului. Auzi o rasuflare inceata si un cantecel lin. Adormi!

Anunțuri