De multe ori m-am întrebat cum ar fi să îmi trăiesc viața la limită. Am văzut atâtea filme în care personajele ieșeau din situații pe muchie de cuțit, atâtea poze în care cei fotografiați treceau prin situații extreme. Îl mai urmaresc și pe Bear Grylls trăind la limită prin toate deșerturile, junglele, pădurile, munții și ce mai găsește el.

Vreau să simt adrenalina curgându-mi prin vene. În loc de sânge. Să am aripi în loc de brațe și să zbor. Departe! Să explorez necunoscutul. Să văd ceea ce nimeni nu a mai văzut. Să trăiesc! Pentru că , la urma urmei, asta îmi doresc. Să simt că trăiesc!

Tocmai din această cauză,atât pentru mine cât și pentru alții, Bear Grylls a devenit un idol. Acela este un om care își trăiește viața. Chiar dacă mulți îl fac nebun pentru că își pune viața în pericol, pentru că mănânca tot ce găsește. Dar, ăla este cel mai bun exemplu de instinct natural de supraviețuire. Chiar dacă e antrenat special pentru situații de genul, lucrurile pe care le explică nu le găsești pe toate drumurile. Cât mi-ar place să merg și eu în locurile unde merge el!

Trăim în conuri de umbră toată viața. Avem impresia că viața noastră e palpitantă atunci când nu ne găsim bijuteria preferată sau pierdem autobuzul, sau întărziem 5 minute la serviciu. Avem impresia că pornim într-o aventură când ieșim din casă pentru a merge la pâine. Coborâtul scărilor a devenit coborârea lui Indiana Jones în nu știu ce templu. Atât de leneși am ajuns. Deja când trebuie să cărăm 3 sacoșe pline cu “de-ale gurii” , se cheama sport extrem. De aia ne place să practicăm aruncatul cu privirea cel mai mult. Nu necesită efort!

Nu-i așa?

Anunțuri