“Căutăm ca bezmeticii să ne mulţumim setea de a cuceri o singură  persoană, dar fugim, la fel de instinctiv, cu ochii, după alte o mie de persoane.”

Dar de ce fugim după o mie de alte persoane?De ce există în fiecare din noi teama de ataşament?Teama de a fi ranit,de a suferi…?

Aş vrea să cred că suferinţa şi rănile te ajută să îţi dai seama unde şi cum greşeşti,astfel ajutându-te să te maturizezi.Dar doare al naibii de tare.De ce trebuie sa doară atât de tare?Deşi aş vrea să cred ceea ce tocmai am zis,mi se dovedeşte contrariul.Suferinţa şi rănile ne transformă din persoane extrem de deschise în persoane cu frică.Frica de sentimente,frica de apartenenţă la ceva,la cineva.

Oare de ce nu putem fi toţi la fel de nesimţiţi în ceea ce priveşte sentimentele precum sunt alţii?De ce nu putem să trecem peste momentele mai puţin bune într-o clipită?De ce unele persoane se închid în ele odata cu fiecare rană?

Poate mă veţi acuza că sunt prea sentimental.Sunt.Poate că mă veţi acuza că sunt idealist şi îmi doresc ce nu există.Sunt idealist.Şi chiar îmi doresc ce nu există.Numai că eu cred că exista.Undeva,acolo,pitită într-un colţ,singuratică,înfrigurată,aşteptând să răsară soarele.Aşa ca şi mine…

Anunțuri